Era un fel de proverb:
Din păcate, trăim într-o societate din ce în ce mai artificială, în care ne-am rătăcit de la sensul nostru inerent de a fi și am ajuns să orbecăim în întuneric, avizi de cât mai multe posesiuni materiale, ducând o viață fie monotonă și rutinată la serviciu, fie ireală în mediul virtual (online, pe Facebook, cu prieteni pe care nici măcar nu i-am văzut vreodată în carne și oase), fie încorsetată de prea multă tehnologie. Lipsa firescului se vede și se simte peste tot. Inclusiv la generația tânără. S-ar zice că cel puțin ei, copiii, ar trebui să fie protejați de asaltul erei digitale și al societății de consum, că n-au cum să-și piardă jocul. Dar nu, nici măcar ei nu au scăpat. Și îi vedem zilnic butonând la ipad, smartphone, tabletă sau un alt dispozitiv similar, în loc să-și trăiască copilăria fugind și jucându-se în mod natural, spontan, cu alții de vârsta lor.
Există, este adevărat, și excepții. La țară de exemplu, unde impactul tehnologiei nu este încă atât de mare, mai vedem copii care chiar se bucură de natură, și de soare, și de apă, și de copaci. Urcatul în copaci, o îndeletnicire pe care personal n-am avut condițiile necesare s-o practic foarte mult, dar atât cât am practicat-o, pe când eram la bunici, mi-a lăsat niște urme adânci în suflet și amintiri plăcute în minte. Să încerci să atingi cerul, sau măcar văzduhul, să privești totul de sus, la propriu: casa, vecinătatea, să vezi lucruile dintr-o altă perspectivă.
La orașe excepțiile constau în părinții care-și educă bine fiii sau fiicele, care nu le cumpără calculatoare și telefoane mobile încă de pe vremea gânguritului, care organizează petreceri clasice de ziua lor sau, dacă nu au timp și inspirație, angajează niște clovni, zâne sau ursitoare botez profesioniste. S-a ajuns, iată, la acest paradox că trebuie să plătim pentru a-i învăța pe cei mici să se bucure din nou de vârsta pe care o au în mod natural. Poate că însă merită.
Deci da, există și cazuri sănătoase. Dar acum câțiva zeci de ani, pe vremea părinților noștri, nici măcar nu se punea problema lor. Pentru că atunci nu existau Moși Crăciuni la televizor. Atunci Moșul bătea iarna la ușă în carne și oase, acoperit cu un cojoc gros și purtând o barbă albă și lungă, și dăruia copiilor cadouri, după ce aceștia îi recitau poezii și îi promiteau că vor fi buni și cuminți în anul ce vine. Iar ei, copiii, trăiau într-o lume de vis, o lume nemercantilă, în care totul avea un înțeles aparte, râul, ramul, steaua pe care și-i făceau la colindat sau oul primit cu ocazia sărbătorilor de Paște.
Poate că nu aveau jucăriile sofisticate, trenulețele cu baterii și roboții transformers care există azi. Dar poate că erau, în modul lor simplu și firesc de a fi, mai fericiți decât suntem noi sau decât sunt copiii noștri.
Copilul râde:
- Înțelepciunea și iubirea mea e jocul!
Tânărul cântă:
- Jocul și înțelepciunea mea e iubirea!
Bătrânul tace:
- Iubirea și jocul meu e înțelepciunea.
Din păcate, trăim într-o societate din ce în ce mai artificială, în care ne-am rătăcit de la sensul nostru inerent de a fi și am ajuns să orbecăim în întuneric, avizi de cât mai multe posesiuni materiale, ducând o viață fie monotonă și rutinată la serviciu, fie ireală în mediul virtual (online, pe Facebook, cu prieteni pe care nici măcar nu i-am văzut vreodată în carne și oase), fie încorsetată de prea multă tehnologie. Lipsa firescului se vede și se simte peste tot. Inclusiv la generația tânără. S-ar zice că cel puțin ei, copiii, ar trebui să fie protejați de asaltul erei digitale și al societății de consum, că n-au cum să-și piardă jocul. Dar nu, nici măcar ei nu au scăpat. Și îi vedem zilnic butonând la ipad, smartphone, tabletă sau un alt dispozitiv similar, în loc să-și trăiască copilăria fugind și jucându-se în mod natural, spontan, cu alții de vârsta lor.
Există, este adevărat, și excepții. La țară de exemplu, unde impactul tehnologiei nu este încă atât de mare, mai vedem copii care chiar se bucură de natură, și de soare, și de apă, și de copaci. Urcatul în copaci, o îndeletnicire pe care personal n-am avut condițiile necesare s-o practic foarte mult, dar atât cât am practicat-o, pe când eram la bunici, mi-a lăsat niște urme adânci în suflet și amintiri plăcute în minte. Să încerci să atingi cerul, sau măcar văzduhul, să privești totul de sus, la propriu: casa, vecinătatea, să vezi lucruile dintr-o altă perspectivă.
La orașe excepțiile constau în părinții care-și educă bine fiii sau fiicele, care nu le cumpără calculatoare și telefoane mobile încă de pe vremea gânguritului, care organizează petreceri clasice de ziua lor sau, dacă nu au timp și inspirație, angajează niște clovni, zâne sau ursitoare botez profesioniste. S-a ajuns, iată, la acest paradox că trebuie să plătim pentru a-i învăța pe cei mici să se bucure din nou de vârsta pe care o au în mod natural. Poate că însă merită.
Deci da, există și cazuri sănătoase. Dar acum câțiva zeci de ani, pe vremea părinților noștri, nici măcar nu se punea problema lor. Pentru că atunci nu existau Moși Crăciuni la televizor. Atunci Moșul bătea iarna la ușă în carne și oase, acoperit cu un cojoc gros și purtând o barbă albă și lungă, și dăruia copiilor cadouri, după ce aceștia îi recitau poezii și îi promiteau că vor fi buni și cuminți în anul ce vine. Iar ei, copiii, trăiau într-o lume de vis, o lume nemercantilă, în care totul avea un înțeles aparte, râul, ramul, steaua pe care și-i făceau la colindat sau oul primit cu ocazia sărbătorilor de Paște.
Poate că nu aveau jucăriile sofisticate, trenulețele cu baterii și roboții transformers care există azi. Dar poate că erau, în modul lor simplu și firesc de a fi, mai fericiți decât suntem noi sau decât sunt copiii noștri.
