Când blogul îți este spațiu personal, te apucă uneori cheful să-l transformi în teren de joacă. Așa m-a apucat pe mine azi. Drept urmare, am decis să mă înscriu și eu în duzina de cuvinte organizată de un grup de bloggeri frumoși, conduși până nu demult de un motan, și despre care știam eu de ceva timp dar n-am avut niciodată impulsul suficient punerii osului la treabă. Adică mă scuzați, la joacă. Ei bine, astăzi minunea s-a produs iar aspirația mea de a participa e tare ca piatra. Așa că îmi fac și eu intrarea.
Pentru că un asfel de joc nu poate fi un lucru rău. Stimulează imaginația, creativitatea, dar totodată rigoarea, îți dă o temă de scris, îți dă niște articole scrise de alții pe care să le citești, că și așa mulți dintre noi nu mai avem habar cum arată o carte, ba în plus poate că îți vor citi și ție articolul alți participanți. Așa că nu ai decât de câștigat. Un concurs de genul ăsta dă o notă de distincție blogului, e pentru el ca o brățară de ametist pe mâna delicată a unei fete.
Dar înscrierea nu se poate face fără un ritual. Am tras așadar perdelele, pentru ca niciun ochi răuvoitor să nu poată privi prin sticla ferestrei din camera mea; am invocat al cerului azur, chipul unui sfânt dintr-un tablou oarecare și frunza cea plină de înțelepciune a toamnei, după care am aprins o lumânare. Desigur, casa mea este simbolică, și anume blogul pe care scriu, iar lumânarea este arderea mea interioară, expusă pe acest blog. Sper, deci, ca ritualul să fie unul reușit.
Dacă nu, mă așteaptă o minge afară, la primăvară.
Pentru că un asfel de joc nu poate fi un lucru rău. Stimulează imaginația, creativitatea, dar totodată rigoarea, îți dă o temă de scris, îți dă niște articole scrise de alții pe care să le citești, că și așa mulți dintre noi nu mai avem habar cum arată o carte, ba în plus poate că îți vor citi și ție articolul alți participanți. Așa că nu ai decât de câștigat. Un concurs de genul ăsta dă o notă de distincție blogului, e pentru el ca o brățară de ametist pe mâna delicată a unei fete.
Dar înscrierea nu se poate face fără un ritual. Am tras așadar perdelele, pentru ca niciun ochi răuvoitor să nu poată privi prin sticla ferestrei din camera mea; am invocat al cerului azur, chipul unui sfânt dintr-un tablou oarecare și frunza cea plină de înțelepciune a toamnei, după care am aprins o lumânare. Desigur, casa mea este simbolică, și anume blogul pe care scriu, iar lumânarea este arderea mea interioară, expusă pe acest blog. Sper, deci, ca ritualul să fie unul reușit.
Dacă nu, mă așteaptă o minge afară, la primăvară.
