Unul dintre argumentele celor care bagatelizează școala s-ar putea rezuma prin: la ce-mi folosesc mie ecuațiile? Adică, ai învățat la algebră cum se rezolvă o serie de ecuații complexe, de care nu mai ai niciodată nevoie după ce devii adult (cu excepția cazului în care te faci la rândul tău profesor de matematică), așa că la ce bun că le-ai învățat? Și ce dezavantaj ai avea dacă nu le-ai învăța? Păi, dacă nu le-ai învăța, ai fi transformat într-un personaj de caterincă, conform bancului că te culci cu două necunoscute și nu rezolvi niciuna. Ăsta e un banc pe care-l știu de la profesorul meu de mate din liceu. Tot din liceu am și o serie de alte amintiri plăcute, de data asta de la alte materii.
Una dintre chestiile care mi-au plăcut cel mai mult în școală a fost faptul că am participat la câteva piese de teatru sau spectacole cu un scenariu creat de către noi (în colaborare cu profesorii). Și nu mă refer aici la piesele de teatru din clasele 1-4. Că sigur, toți am participat la acele scenete cu 20-30 de personaje, în care eram puși să fim ba câte un înger, ba câte o floare, ba câte vreun element de decor cu totul nesemnificativ și în care nu aveam decât una sau două replici pe toată durata piesei. Nu. Mă refer la piese de teatru în care am fost protagoniști, adică am jucat într-un rol principal, eventual la Casa de Cultură, nu în aulă, pe scenă, în fața unui public numeros, nu în cerc restrâns. Ați avut astfel de experiențe? Eu da. Și ele și-au făcut loc în sertarul cu cele mai plăcute amintiri din timpul școlii. Sau, ca să fiu în temă, au făcut parte din recuzita mea de elev.
Sigur că majoritatea erau organizate de profesorii de română în cadrul diferitelor evenimente școlare sau locale din județ, de regulă evenimente culturale, deci erau mai mult sau mai puțin improvizații, chestii amatoricești. Nu pot spune că am participat vreodată la niște cursuri de actorie, că aș minți (și probabil aș face-o fără prea mult talent, de vreme ce nu sunt actor, așa că v-ați prinde). Dar, la nivelul nostru de diletanți, au fost piese foarte mișto. Și cum să nu fie mișto, când faci o sală plină să râdă zgomotos și să te aplaude? Vă spun, au fost amintiri frumoase. N-am dat mai departe la Facultatea de Arte, am urmat alt drum, dar micile noastre improvizații scenice m-au ajutat să am mai multă încredere în mine și să pot vorbi degajat în fața unei mulțimi mari de oameni.
Pentru că ăsta e rolul principal al dramaturgiei din liceu: nu neapărat să te pregătească pentru a deveni actor, în logica carteziană a unui părinte care deja se întreabă cât o să câștige odrasla lui cu profesia de arte libere, ci să contribuie la o mai plenară dezvoltare psihologică a ta, ca ființă umană. După cum nici ecuațiile nu sunt predate pentru că o să ai nevoie de ele când îți faci cumpărăturile zilnice, ci pentru a-ți dezvolta potențialul cerebral, la o vârstă la care acest lucru este mai mult decât necesar. Așa că, de vreme ce ecuații știu că se predau, mă întreb: piese de teatru se mai fac acum, la școală? Că dacă nu, păcat.
Una dintre chestiile care mi-au plăcut cel mai mult în școală a fost faptul că am participat la câteva piese de teatru sau spectacole cu un scenariu creat de către noi (în colaborare cu profesorii). Și nu mă refer aici la piesele de teatru din clasele 1-4. Că sigur, toți am participat la acele scenete cu 20-30 de personaje, în care eram puși să fim ba câte un înger, ba câte o floare, ba câte vreun element de decor cu totul nesemnificativ și în care nu aveam decât una sau două replici pe toată durata piesei. Nu. Mă refer la piese de teatru în care am fost protagoniști, adică am jucat într-un rol principal, eventual la Casa de Cultură, nu în aulă, pe scenă, în fața unui public numeros, nu în cerc restrâns. Ați avut astfel de experiențe? Eu da. Și ele și-au făcut loc în sertarul cu cele mai plăcute amintiri din timpul școlii. Sau, ca să fiu în temă, au făcut parte din recuzita mea de elev.
Sigur că majoritatea erau organizate de profesorii de română în cadrul diferitelor evenimente școlare sau locale din județ, de regulă evenimente culturale, deci erau mai mult sau mai puțin improvizații, chestii amatoricești. Nu pot spune că am participat vreodată la niște cursuri de actorie, că aș minți (și probabil aș face-o fără prea mult talent, de vreme ce nu sunt actor, așa că v-ați prinde). Dar, la nivelul nostru de diletanți, au fost piese foarte mișto. Și cum să nu fie mișto, când faci o sală plină să râdă zgomotos și să te aplaude? Vă spun, au fost amintiri frumoase. N-am dat mai departe la Facultatea de Arte, am urmat alt drum, dar micile noastre improvizații scenice m-au ajutat să am mai multă încredere în mine și să pot vorbi degajat în fața unei mulțimi mari de oameni.
Pentru că ăsta e rolul principal al dramaturgiei din liceu: nu neapărat să te pregătească pentru a deveni actor, în logica carteziană a unui părinte care deja se întreabă cât o să câștige odrasla lui cu profesia de arte libere, ci să contribuie la o mai plenară dezvoltare psihologică a ta, ca ființă umană. După cum nici ecuațiile nu sunt predate pentru că o să ai nevoie de ele când îți faci cumpărăturile zilnice, ci pentru a-ți dezvolta potențialul cerebral, la o vârstă la care acest lucru este mai mult decât necesar. Așa că, de vreme ce ecuații știu că se predau, mă întreb: piese de teatru se mai fac acum, la școală? Că dacă nu, păcat.
